De data aceasta este o altfel de durere

În ultimii 13 ani de experiență ca profesor de yoga, consider că unul din cele mai esențiale aspecte ale evoluției este abordarea durerii.
Indiferent că te așezi pe saltea pentru o practică de asane, pentru o meditație, sau pur și simplu pentru câteva minute de Savasana (relaxare conștientă) vei întâmpina durere (fizică, emoțională sau psihică).

 

Am auzit multe mame care aveau bebeluși care încă nu se puteau exprima în cuvinte: ”Dacă măcar ar putea vorbi să știu ce nevoi are atunci când plânge, mi-ar fi mult mai ușor!” 

 

Din momentul nașterii, experimentăm durerea, manifestată prin urlete, țipete și plâns. La început, nu înțelegem ce se întâmplă și nu știm cum să ne exprimăm emoțiile, dar pe măsură ce creștem, instinctul nostru de supraviețuire ne ajută să dezvoltăm metode (mecanisme) de adaptare. Aceste mecanisme de apărare și adaptare sunt utile atunci când întâmpinăm dificultăți în a înțelege și gestiona emoțiile, însă pe termen lung, ele pot genera percepții limitative care, deși valide într-un anumit context, nu reflectă întotdeauna realitatea. În alte cuvinte, acestea pot distorsiona modul în care percepem lumea din jurul nostru. Acest lucru poate afecta relația cu noi înșine și cu cei din jur, împiedicându-ne să ducem o viață echilibrată și armonioasă. Ideal ar fi ca, odată cu maturizarea noastră, să identificăm și să gestionăm aceste mecanisme. Totul depinde de voința și capacitatea fiecăruia dintre noi de a conștientiza și corecta aceste percepții.

 

De unde provine durerea?

 

Durerea este rezultatul traumelor. O traumă reprezintă orice situație care nu a fost rezolvată. Metodele de adaptare pe care le dezvoltăm nu fac altceva decât să atenueze suferința provocată de durere. Ele sunt ca un analgezic folosit pentru a trata migrenele – ameliorează simptomele, dar nu abordează cauza de bază. Cu alte cuvinte, ne reprimăm durerea pentru a evita suferința, devenind adevărați experți la acest proces până ajungem la maturitate. Din perspectiva yoga, aceasta este o formă de iluzie, de ignoranță.
Partea neplăcută este că soluția pentru suferința noastră se găsește tocmai în traumele pe care le-am evitat. Aceste traume sunt informații neintegrate, iar pentru a le înțelege și integra, este necesar să trecem prin durere.

 

De ce este important să integrăm aceste informații?
Deși avem mecanisme puternice de apărare, nu ne-am putea continua viața așa cum este? 

 

Teoretic, am putea. Unii oameni aleg să nu facă acest pas, alții ar vrea, dar nu pot, fie pentru că nu au informațiile necesare, fie pentru că nu au capacitatea de a accesa aceste traume. Totuși, dacă te afli acum aici citind acest articol, este posibil să nu fie o simplă coincidență.

 

Suntem rezultatul strămoșilor noștri. Suntem parte din părinții noștri, la fel cum și ei sunt parte din părinții lor, și tot așa, din generație în generație. Așa cum anumite tradiții se transmit de la o generație la alta, la fel se întâmplă și cu traumele. Dacă nu creăm spațiu pentru ca aceste traume sau dureri reprimate să iasă la suprafață, la nivel conștient, nu doar că vom perpetua aceleași mecanisme de apărare și tipare comportamentale, dar vom amplifica și suferința prin simpla noastră rezistență și ignorare a acestora. Suferința este direct proporțională cu intensitatea cu care îi opunem rezistență. Cu alte cuvinte, dacă nu acționăm, copiii noștri și generațiile viitoare vor avea și mai mult de suferit.

 

Din perspectiva yoga, o persoană care ajunge la vârsta de 21 de ani este pregătită să înceapă procesul de autocunoaștere deoarece, pe lângă corpul fizic și cel emoțional, corpul mental ajunge la acea maturitate la care poate înțelege și gestiona emoțiile. 

 

Revin acum asupra titlului articolului ”De data aceasta este o altfel de durere”.

Mereu le spun practicanților să fie atenți la ce se petrece pe salteaua de yoga deoarece trăirile, abordarea și reacțiile lor din timpul orei sunt o reflexie a comportamentului lor din viața de zi cu zi.

 

Mi-a luat foarte mult timp, chiar ani de zile, să învăț să-mi accept durerea în timpul practicii asanelor. Și pentru a mă face cât mai înțeleasă am să fac o analogie între experiența pe salteaua de yoga și viața reală. Tabelul de mai jos arată doar câteva aspecte esențiale cât să fie de ajuns să ne facem o idee, însă cu cât stăm să analizăm mai mult reacțiile și comportamentele noastre cu atât mai mult se poate extinde.

 

 

Din analiza tabelului, observăm că durerea apare constant în toate cazurile. Tocmai acesta este scopul, eliberarea durerii. În primele două cazuri, întâlnim ignoranța: fie că alegem să fugim de durere, fie că încercăm să o înfruntăm, frica de durere este la baza reacțiilor noastre. Până când nu conștientizăm această frică, nu putem accepta durerea, deoarece mecanismele noastre de apărare sunt extrem de puternice. În al treilea caz, când ajungem la acceptare, rezistența scade și frica dispare. Această acceptare ne conectează cu Sinele nostru și ne oferă un spațiu sigur pentru a trăi și procesa emoțiile.

 

În primele două cazuri, cu cât mai mult ne împotrivim durerii, cu atât aceasta devine mai „amară”. În schimb, în al treilea caz, durerea se transformă într-un „sweet pain” sau „durere dulce”, așa cum o numește profesorul meu. Dulce, deoarece ne vom da seama că de fapt fiecare durere poate fi cea mai mare comoară a noastră, pentru că devine un miracol dacă reușim să o înțelegem și să o procesăm. 

 

Personal, mi-a fost extrem de greu să transcend durerile de nivel fizic la durerile de nivel emoțional și psihic. Multe momente am crezut că sunt în acceptare, dar, de fapt, nu eram. Cuvintele unui drag prieten, „It is what it is”, le rosteam și eu, dar nu înțelegeam de ce mă frustrează. Deși aparent simbolizează acceptare, am realizat că le foloseam dintr-o energie total diferită. Foloseam aceste cuvinte pentru a evita durerea, pentru a ascunde problemele sub preș, spunând „asta e, nu vreau să mă ocup de asta”, adică refuzul de a-mi asuma responsabilitatea.

 

Recent, am experimentat o situație dureroasă și, atunci când am acceptat cu adevărat (nu doar verbal), am descoperit, spre surprinderea mea, că, pe lângă durere, nu am mai simțit frustrare. Nu mai existau sentimente de victimizare, judecată, inferioritate sau superioritate, trădare, abandon sau respingere. Nu a mai existat ”nu sunt destul de bună” sau ”cine este de vină”, cumva, toate întrebările s-au transformat în afirmații clare și bine definite. 

 

Ceea ce mi-a dat puterea reală să procesez durerea a fost eliberarea de gândurile limitative și încrederea în proces. Acceptarea autentică mi-a permis să văd lucrurile exact așa cum sunt, să înțeleg atât durerea mea, cât și a celorlalți, și să manifest compasiune. A rămas doar durerea trezirii mele din iluzia în care m-am rătăcit de o perioadă încoace, dar e o durere din ce în ce mai dulce.