Overthinking: pozitiv sau negativ?

Ieri, în timpul unui eveniment în care vorbeam despre yoga și despre opoziții, am ajuns la ideea acelei „linii de mijloc”, acel sweet spot unde se naște soluția. Le povesteam participanților că, pentru a găsi cu adevărat mijlocul unei situații, uneori e necesar să înțelegi sau chiar să experimentezi extremele. La fel ca atunci când intri într-o cameră legat la ochi: înainte să ajungi în centru, inevitabil dai peste câte un perete, doar cât să-ți faci o idee despre spațiu și unde ești.

 

Am folosit această imagine pentru a arăta că, dacă evităm suferința, nu avem cum să găsim soluții reale.

 

Nu putem evita ceva ce nu ne-am permis mai întâi să-l simțim și să-l înțelegem prin propria experiență.

 

De aici am ajuns la discuția despre analiza mentală și fenomenul de overthinking. În mod spontan, am spus că opoziția lui este ignoranța. Una dintre participante a intervenit și a spus că, pentru ea, opusul overthinking-ului este acceptarea. Observația ei mi s-a părut logică, mai ales în limbajul psihologic modern. Eu, inițial, am răspuns că, pentru mine, acceptarea este mai degrabă în opoziție cu judecata.

 

Apoi ea a punctat ceva foarte interesant: pentru ea, thinking este pozitiv, iar overthinking — prin acel „over”, adică exagerare — este negativ. Și am simțit că are dreptate. Totuși, în mine a rămas întrebarea: de ce am spus eu spontan „ignoranță”? De ce pentru mine overthinking-ul nu suna negativ?

 

Această diferență de percepție m-a făcut să caut mai adânc în mine.

 

În mod natural, trăiesc yoga prin experiența și filosofia ei. Abia după ce simt și experimentez aceste procese, încep să caut definiții, concepte și explicații în psihologie și, uneori, chiar în neuroștiință — pentru a pune în limbaj modern ceea ce descopăr prin practică.

 

Astfel am ajuns să observ diferența dintre overthinking-ul explorator și cel anxios, și am înțeles de ce uneori procesul mă inspiră și alteori mă copleșește.

 

Tradițiile filosofice indiene oferă exemple fascinante:

 

Nyāya folosește analiza până în extrem pentru a demonta realitatea percepută. Nyāya este tradiția indiană a logicii și raționamentului.
Ea folosește analiza mentală până la punctul în care orice percepție este deconstruită în bucăți atât de mici încât devine evident că ceea ce credeam „solid” nu mai are aceeași consistență.
Scopul: să arate că mintea vede prin propriile interpretări, iar ceea ce numim „realitate” este un construct filtrat.
Cum: prin argumente, contra-argumente, clasificări, exemple, silogisme, și analiza până la detaliu microscopic.

Este „overthinking” în forma lui cea mai logică și structurată.

 

Advaita Vedānta aplică metoda neti-neti („nu asta, nu asta”) până ce totul devine aproape absurd. Advaita folosește o metodă de eliminare pentru a ajunge la esență.
Procesul neti-neti înseamnă:
– nu sunt corpul
– nu sunt mintea
– nu sunt emoțiile
– nu sunt rolurile
– nu sunt condiționările
Și continui până tot ce este schimbător, efemer sau conceptual este dat la o parte.
Scopul: să rămână ceea ce nu poate fi eliminat — Conștiința pură.
Dacă este dus până la capăt, exercițiul devine aproape absurd pentru mintea logică, tocmai pentru că îl împinge la limitele sale. Unde mintea se oprește, începe experiența.

 

Buddhism Madhyamaka duce orice argument la imposibilitate prin prasanga. Școala Madhyamaka (a „Căii de Mijloc”) folosește o metodă numită prasanga:
👉 iei orice afirmație
👉 o duci la concluziile ei logice
👉 arăți că rezultatul este imposibil, contradictoriu sau absurd
Nu contează dacă spui „totul există”, „nimic nu există”, „există parțial” sau „există condiționat”: toate, duse până la capăt, se contrazic.
Scopul: să arate că realitatea nu poate fi prinsă în concepte fixe. Nu este nici „așa”, nici „altfel”, nici ambele, nici niciuna — ceea ce depășește mintea.
Este o metodă radicală de dizolvare a certitudinilor mentale.

 

Tantra explorează dualitatea până la limită pentru a ajunge la non-dualitate. În Tantra, calea nu este evitarea, ci includerea.
Tot ce respingi, explorezi.
Tot ce te sperie, îmbrățișezi.
Tot ce e dual (plăcere/durere, lumină/umbra, masculin/feminin) este trăit conștient până când își dezvăluie natura comună.
Prin această explorare profundă a polarităților, dualitatea se „arde” din interior și rămâne doar ceea ce conectează cele două: non-dualitatea, spațiul neutru.
Scopul: transformarea prin experiență directă, nu prin evitare.

 

Toate acestea sunt forme sofisticate de „overthinking explorator”, iar metoda este explorarea extremelor: duce mintea la extreme pentru a dezvălui ceea ce stă dincolo de concepte și aparențe.

 

Și aici intervine știința modernă. Psihologia și neuroștiința arată clar că există două forme de overthinking:

• Overthinking-ul anxios (ruminație): repetitiv, obsesiv, fără progres, orientat spre problemă, care generează stres și confuzie.
• Overthinking-ul explorator: curios, analitic, creativ, orientat spre înțelegere — exact tipul de proces mental pe care îl folosesc eu în filosofie.

 

🧠 Diferența cheie este motivația interioară și relația cu rezultatul:

👉 dacă explorezi → activitate sănătoasă, stimulează cortexul prefrontal
👉 dacă te agăți de rezultate → anxietate, ruminație, blocaj

 

Deci ideea e să nu rămâi atașat de rezultate… doar să explorezi.
Iar asta e exact definiția diferenței dintre metacogniție și ruminație.

 

În sistemul meu interior, opoziția overthinking-ului era ignoranța: dacă overthinking înseamnă a investiga excesiv, opusul este a nu investiga deloc. Participanta vorbea dintr-un alt cadru, în care overthinking-ul anxios are nevoie de acceptare sau prezență ca antidot. Vorbeam, deci, din două perspective diferite – și am apreciat enorm claritatea pe care mi-a adus-o această discuție.

 

Am realizat că folosesc ambele tipuri de overthinking și că de aceea uneori mă simt inspirată și conectată, iar alteori copleșită. Conștientizarea diferențelor mă ajută să le folosesc ca instrumente, nu ca poveri.

 

A fost o lecție frumoasă despre nuanțe, limbaj și perspective.
Mulțumesc 🙏