Ne alegem pe noi înșine din iubire de sine sau din egoism?

 

Iubirea de sine implică acceptare, îngrijire și apreciere de sine. Este modalitatea prin care îmi exprim respectul și compasiunea față de mine însămi și am grijă de nevoile mele emoționale, fizice și spirituale.

 

Iubirea de sine mă ajută să accept atât aspectele pozitive, cât și cele negative ale personalității mele. Mă ajută să mă tratez cu blândețe în momentele dificile sau când fac greșeli. Prin iubire de sine reușesc să-mi stabilesc limite sănătoase, să mă respect și să-mi prioritizez fericirea și bunăstarea.

 

Aceasta nu înseamnă egoism sau narcisism, ci mai degrabă un echilibru sănătos între a mă îngriji pe mine însămi și a mă conecta cu ceilalți într-un mod autentic și empatic.

 

Rădăcina egoismului este frica.

 

Există un contrast între ”Mă aleg pe mine, pentru că merit!” (care provine din frică) și ”Mă aleg pe mine, pentru că înțeleg și conștientizez că este nevoia mea fundamentală pentru a-mi putea păstra integritatea și sănătatea” (care provine din iubire de sine).

 

Ambele au în comun faptul că ”mă aleg pe mine”, însă emoțiile care compun gândul, ”pentru că merit” sunt durere, care se transformă în frustrare iar apoi în furie.

 

”Am făcut deja atât de multe pentru alții, rândul meu când vine?”

”M-am sacrificat atât de mult și tot nu primesc nimic înapoi.”

”Încerc să fac pe plac la toată lumea și tot nu sunt respectată și apreciată!”

”Te-am ales pe tine în locul meu și tot nu am fost destul de bună pentru tine.”

”Ți-am dat tot ce am, ce mai vrei să fac?”

 

Toate aceste gânduri arată o epuizare pe toate planurile: psihic, mental și emoțional.

Când ajungem la furie, deși este considerat o emoție general negativă, în acest caz ar putea fi colacul de salvare. Furia este tot o putere interioară. Furia împreună cu instinctul de supraviețuire mă catapultează din această stare în care, aparent mi-am creat rădăcini puternice.

Este acel moment când în sfârșit simt și înțeleg dar am și curajul necesar să acționez altfel. Dar de cele mai multe ori sunt copleșită de sentimentul de vină, care este total normal.

 

Este extrem de dificil să schimb acest tipar comportamental când aproape toată viața mea am trăit pentru alții.

Este o stare atât de nouă și neobișnuită încât aproape că am impresia că nu este normală, și, deși deciziile mele anterioare m-au condus spre suferință sunt atrasă de acea stare, pur și simplu pentru că este ceva obișnuit, ordinar și nu trebuie să mă confrunt cu necunoscutul.

 

Când vrei te ridici dintr-o astfel de stare nu ai cum să nu treci prin egoism, pentru că nu ai cum să afli linia de mijloc și de echilibru dacă nu experimentezi extremele.

 

Apropo de asta, evident că tiparul meu a atras numeroși egoiști și narcișiști în viața mea, deoarece aveam nevoie de contrast și de oglindă, însă inclusiv un narcisist poate fi văzut ca un copil extrem de înfricat și cu o iubire de sine redusă, deoarece dacă nu ar purta această ”mască de supraviețuire” ar avea impresia că nu i-ar mai iubi nimeni și efectiv ar simți că ar înceta să mai existe.

 

Să înveți să te iubești pe tine este un proces lung de du-te vino dar este calea spre eliberare și de a deveni autentici.

 

Namaste