Când știi ce vrei, dar nu știi cum

De fiecare dată când călătoresc în afara țării, indiferent că este vorba despre concediu, studii sau muncă, am ocazia să interacționez cu o altă energie, o altă conștiință colectivă, o altă vibrație, diferită de cea obișnuită de acasă.

 

Însă scopul ultimei mele călătorii a fost evadarea.

 

Evadarea?!

Da, doar că această evadare a fost una cât se poate de conștientă.

 

Cu toate că experiența mea din India (Octombrie 2023) mi-a adus echilibru, calmitate, și împământare, roller coaster-ul meu se simțea cum începe să ia viteză. Mi-am dat seama că starea mea de echilibru dobândită nu o pot menține permanent, oricât de mult aș fi vrut și nu mă pot opune cursului natural al vieții.

 

Eram copleșită de toate situațiile apărute în viața mea și simțeam cum cad pradă emoțiilor. Gălăgia din capul meu era tot mai mare și nu mai reușeam să disting vocile interioare. La un moment dat, încercând să rezist acestui val vârtej, am ajuns la epuizare.

 

Am simțit nevoia să plec. Am simțit că am nevoie de un mediu unde îmi pot liniști mintea.  Nu am ”fugit” să nu trebuiască să-mi înfrunt dificultățile zilnice sau să-mi distrag atenția cu ceva în speranța că problemele mele ”vor dispărea” pe când mă întorc acasă.

Știam foarte bine că pentru a putea vedea imaginea de ansamblu am nevoie să mă îndepărtez și mai ales să mă detașez emoțional. Pentru a putea lua decizii corecte și pentru a-mi alinia intențiile și acțiunile cu voia Divinității, am nevoie să nu mai fiu în reacție, am nevoie să ating starea de neutralitate și să pot gândi la rece.

 

Aveam nevoie de un spațiu unde pot simți siguranță emoțională, un spațiu unde mă pot exprima, unde nu sunt judecată și unde pot primi validare și suport. Pentru mine acest spațiu este sora mea. Deși avem o relație foarte strânsă și ne oferim sprijin reciproc în ciuda faptului că trăim la mii de kilometri distanță una față de cealaltă, nevoia mea de contact a fost atât de mare încât nu am stat mult pe gânduri până să-mi iau un bilet de avion și ”să-mi iau zborul” cât mai repede posibil.

 

Am aterizat în Montreal, Canada pe data de 26 Aprilie, 2024. M-am bucurat foarte mult să o revăd și abia am așteptat să reluăm poveștile și discuțiile care de cele mai multe ori se lungesc până la răsăritul soarelui.

Zilele treceau și încet, încet începeau să iasă la suprafață toate frustrările mele. Deși la început aveam impresia că dezechilibrele mele sunt la nivel profesional s-a adeverit destul de repede că, axându-mă atât de mult pe viața mea profesională am neglijat propria mea persoană.

Fiind conștientă de scopul principal al călătoriei mele am fost foarte atentă la reacțiile mele, stările emoționale prin care treceam, suferința, capacitatea mea de acceptare, rezistențele pe care le aveam, anxietatea, furia, respectiv ce anume mă liniștește sau mă face fericită și mulțumită.

 

Una dintre activitățile mele preferate cu sora mea este vizita orașului vechi, Quebec City. Este un ”must do” de fiecare dată când călătoresc la sora mea. Am o atracție specială față de acest oraș pe care nu o pot descrie dar de fiecare dată simt că îmi oferă ceva nou.

 

Și de data aceasta a fost la fel.

 

Plimbându-ne pe străzile înguste și romantice ale orașului, ascultând artiștii care ne încântau urechile cu melodii cântate la vioara, chitară, harpă și alte instrumente, la un moment dat ajungem în fața Parlamentului.

În stânga și în dreapta intrării principale, de-a lungul pereților se găsesc statuile unor bărbați care reprezintă personalități masculine din istoria Quebec-ului.

Înaintând câțiva paș, în extremitatea stângă a intrării principale vedem statuile femeilor revoluționare, de la stânga la dreapta: Marie Gerin Lajoie, Idola St. Jean, Therese Forget-Casgrain, și Marie-Claire Kirkland.

Aceste patru femei au avut un rol esențial în lupta pentru dreptul de vot al femeilor în Quebec și pentru reprezentarea lor în Adunare.

Deși am mai văzut aceste statui înainte, de data aceasta am avut o reacție total diferită.

Parcă ar fi vrut să-mi transmită un mesaj și mai demult, dar abia acum am putut fi receptivă. Efectiv m-am blocat în fața statuilor acestor femei revoluționare și nu mi-am putut lua ochii de la ele. Prima dată am simțit rezistență, am vrut să minimalizez în mintea mea acțiunea lor, dar stând acolo nemișcată mi-am pus întrebarea: la ce anume rezist de fapt?

În clipa următoare m-a copleșit un sentiment de furie care creștea și creștea. Eram furioasă că femeile trebuiau să ajungă revoluționare, că trebuiau să se lupte pentru egalitate în drepturi, pentru a fi văzute, validate și apreciate. M-au trecut toți fiorii și simțeam că mă sufoc. În acele clipe, parcă simțeam în toată ființa mea cum se concentrează suferința femeilor din generațiile anterioare: trădare, respingere, abandon, violență, supunere, anxietate, neputință, disperare. A fost de-a dreptul copleșitor.

 

Am simțit foarte multă compasiune față de ele și, în același timp eram furioasă … parcă pe toți bărbații din lume. Însă pe măsură ce admiram curajul acestor femei mi-am dat seama că furia pe care o simțeam era orientată spre mine, nici măcar pe bărbații din viața mea, ci pe mine … pentru că, deși am simțit de multe ori în viața mea nevoia să mă apăr … nu am făcut-o. În mintea mea mă dăruiam și mă dedicam, dar de fapt mă supuneam și mă sacrificam. Mi-au luat câțiva ani buni să-mi dau seama care este diferența dintre cele două și să înțeleg că furia pe care o simt nu este doar a mea, este și moștenită, până la urmă, strămoșii noștri fac parte din noi.

 

Așadar, după momentele de contemplare, am suspinat de câteva ori și ne-am continuat plimbarea.

 

Dar parcă am rămas conectată acolo.

 

Această experiență m-a făcut să reflectez asupra vieții mele, mi-am dat seama că deși la nivel conștient știam ce am de făcut parcă nu îmi găseam puterea să iau deciziile corecte și să rămân consistentă.

M-am simțit vinovată și victimă în același timp. Se simțea ca o povară imensă care mă apăsa. Aș fi vrut cumva să pot să încep cu o pagină nouă, să pot lăsa în spate toată suferința acumulată și de acum încolo să fiu acea femeie la care nu îi este rușine când se uită în oglindă.

 

Divinitatea ne trimite mereu semnale, însă ce a urmat a doua zi a fost un mesaj ferm și mai mult decât evident.

 

Navigând pe social media fără un scop anume am descoperit existența așa numitelor ”Porți Sfinte”.

Poarta Sfântă din Québec City este situată în Bazilica-Catedrală Notre-Dame și este una dintre cele opt astfel de porți din lume și singura care se află în afara Europei. Există alte șapte astfel de Porți în lume: patru în Italia, una în Filipine, una în Spania și una în Franța.

Ce este o Poartă Sfântă?

 

Porțile Sfinte simbolizează o trecere între ceea ce lăsăm în urmă și ceea ce dorim să îmbrățișăm. Actul de a trece prin Poartă reflectă călătoria interioară de contemplare a vieții proprii și de căutare a Adevărului.

O Poartă Sfântă este în general sigilată și deschisă doar în ani sfinți. Când este închisă, o Poartă Sfântă este un loc de contemplare. Pelerinii se pot apropia de Poartă și o pot atinge.

 

Poarta Sfântă din Québec City a fost inaugurată în 2013, cu ocazia celebrării a 350 de ani de la întemeierea parohiei Notre-Dame de Québec de către François de Laval. Poarta Sfântă este în prezent deschisă cu ocazia celei de-a 350-a aniversări a diecezei de Québec.

 

Care ar fi fost șansele ca noi să fim în Quebec City exact în perioada în care această Poartă este deschisă și exact când am cea mai mare nevoie de o astfel de ghidare spirituală, fiind în sfârșit pregătită cu adevărat să încep un capitol nou în viața mea? Aproape zero.

 

Ironia este că noi am trecut pe lângă această Catedrală de mai multe ori, având în vedere că ne-am cazat la 1 minut distanță de mers pe jos, dar se pare că nu am văzut ”pădurea de copac”.

Însă Universul a găsit o altă cale să ne atragă atenția asupra adevăratului motiv pentru care ne aflam atunci acolo.

 

Ce este menit să fie își va găsi întotdeauna calea, nu-i așa?

 

Îmi este destul de greu să descriu în cuvinte experiența trecerii prin Poartă.

A fost ca o oază în deșert, o eliberare, m-am simțit ca un copil care în sfârșit a ajuns să-și lase capul în poalele mamei să-și plângă toate durerile. În sfârșit m-am putut preda. Am îngenuncheat și mi-am predat toată suferința Divinității cerând să o transforme în iubire și să o întoarcă înapoi spre mine. Nu doream răzbunare, doar pace. În sfârșit nu doar că am înțeles ce am de făcut dar am și simțit în tot corpul meu. Am înțeles că pentru a vindeca traumele strămoșilor noștri, pentru a înțelege ce anume trebuie schimbat, pentru a putea avea compasiune și empatie am avut nevoie de experiențe similare, aveam nevoie să simt pe pielea mea. Această conștientizare m-a ajutat să ies din sentimentul de vinovăție și rușine.

 

Strămoșii noștri ne-au dăruit o putere extraordinară, putere care există în fiecare dintre noi. Tot ceea ce trebuie să facem este să învățăm cum să o folosim. Este datoria fiecărui om să descopere cine este și care este scopul său în viață, mai precis cu ce poate contribui pentru a crea o lume mai bună pentru generațiile următoare.

 

Călătoria spirituală este într-adevăr imprevizibilă. Universul știe mereu nevoile noastre reale. Ai încredere în proces. Niciodată nu ești singur/ă.

 

Namaste,

Renata